Articol semnat de Dr. Ion I. Jinga, ambasador, Reprezentant Permanent al României pe lângă Consiliul Europei.
Motto: „Viața mea a fost o luptă continuă în scopul de a croi pentru România un loc în viața lumii, apărându-i, totodată, interesele naționale.” – Nicolae Titulescu (diplomat român, ministru de externe, președinte al Ligii Națiunilor 1930-1932)
Una dintre cele mai cunoscute descrieri ale rolului diplomației în relațiile internaționale aparține lordului Henry Palmerston, prim-ministru britanic, într-un discurs adresat Camerei Comunelor, la 1 martie 1848: „Noi nu avem aliați eterni și nici dușmani veșnici. Interesele noastre sunt eterne și veșnice, iar datoria noastră este să promovăm aceste interese.” Am putea fi tentați să considerăm demodată o astfel de definiție cinică, însă, așa cum postula chimistul francez Antoine Lavoisier: „În natură nimic nu se pierde, nimic nu se creează și totul se transformă”.
Astăzi, diplomația este în general considerată a reprezenta ansamblul practicilor și strategiilor de negociere între state și actorii internaționali, în scopul promovării intereselor acestora. Henry Kissinger definea diplomația drept „arta de a limita puterea”, în timp ce profesorul Yoav Tenembaum (Universitatea Tel Aviv) consideră că „diplomația este arta de a limita forța”. Prin crearea de alianțe, parteneriate și formate de cooperare internațională, diplomația sporește influența – care reprezintă un element al puterii – și, prin urmare, cred că diplomația poate fi văzută și ca artă a creșterii puterii. O diplomație eficientă este adesea asociată cu conceptul de „soft power”, formulat de politologul american Joseph Nye ca fiind „capacitatea de a influența pe ceilalți și de a obține rezultatele dorite prin atracție și persuasiune, mai degrabă decât prin constrângere sau plată”.
După cel de-al Doilea Război Mondial, au apărut o serie dr organizații internaționale având drept scop prevenirea războiului și promovarea cooperării, majoritatea fiind localizate în Europa, continentul unde au izbucnit ambele războaie mondiale: Organizația Națiunilor Unite, Consiliul Europei, Comunitățile Europene (precursoare ale Uniunii Europene), Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa. Odată cu adoptarea de către Adunarea Generală a ONU, în 1948, a Declarației Universale a Drepturilor Omului, protecția drepturilor omului a căpătat o acoperire globală, devenind o „nouă religie” în diplomație. Așa cum remarca Alain Berset, Secretarul General al Consiliului Europei, la 3 septembrie 2025: „Încălcările masive ale drepturilor omului și ale dreptului internațional nu cunosc granițe. Fiecare încălcare a dreptului internațional reprezintă o slăbire a valorilor noastre. Ceea ce se întâmplă dincolo de granițele noastre geografice este, de aceea, și problema noastră. Pentru că, dacă am considera că valorile noastre se opresc la granițe, nu am face decât să le slăbim”.
Una dintre primele definiții ale profesiei de diplomat este atribuită lui Sir Henry Wotton, trimisul regelui James al VI-lea al Angliei la Veneția, în 1604: „Un ambasador este un om cinstit trimis să mintă în străinătate pentru binele țării sale”. 200 de ani mai târziu, Charles Maurice de Talleyrand-Périgord, șeful politicii externe a Împaratului Napoleon Bonaparte și unul dintre cei mai abili diplomați din toate timpurile, considera că: „Un diplomat care spune „da” înseamnă „poate”; un diplomat care spune „poate” înseamnă „nu”; iar un diplomat care spune „nu” nu este diplomat”.
După 33 de ani în serviciul diplomatic al României, dintre care aproape 23 de ani ca ambasador, îndrăznesc să cred că diplomații buni se formează, nu se nasc. Nimeni nu se naște cu talentul de a practica diplomația internațională, care necesită înțelegerea societăților străine, capacitatea de influențare a autorităților altor state, conducerea negocierilor spre atingerea obiectivelor, anticiparea amenințărilor și valorificarea oportunităților. Aceste abilități se dobândesc și, de aceea, serviciile diplomatice performante alocă timp, instrumente și resurse pentru pregatirea personalului. Diplomația se învață din cărți, din practică și de la modele umane inspiraționale.
Diplomații buni nu confundă informația cu analiza, nici analiza cu judecata de valoare – care este rezultatul cunoștințelor acumulate și al experienței. Diplomații buni au capacitatea de a absorbi și procesa cantități mari de informație din diferite surse, abilități de comunicare și o integritate fără cusur. Un atu-cheie îl reprezintă credibilitatea, deoarece diplomații buni trebuie să poată convinge alți oameni să le îmbrățișeze ideile. Iar credibilitatea se bazează pe o reputație impecabilă, care este valută forte în relațiile internaționale. Dar, mai presus de toate, diplomații buni au o loialitate de neclintit față de țara lor. Generalul Charles de Gaulle, a cărui îndrăzneală, reziliență și dragoste pentru Franța continuă să inspire și astăzi, spunea că: „Servirea patriei este cel mai bun mod de a servi universul; cele mai mari personalități ale panteonului universal au fost mai întâi mari personalități ale țării lor.” După cincizeci și cinci de ani de la trecerea sa în neființă, această perspectivă rămâne la fel de relevantă.
Promovarea intereselor naționale necesită, deopotrivă, patriotism și cooperare globală. Așa cum afirma profesorul Yuval Noah Harari: „Nu există nicio contradicție între globalism și patriotism. Patriotism înseamnă să ai grijă de compatrioții tăi, iar în secolul XXI, pentru a avea grijă de compatrioții tăi trebuie să cooperezi cu străinii. Așadar, bunii naționaliști ar trebui să fie acum globaliști. Globalism înseamnă un angajament față de niște reguli globale. Reguli care nu neagă unicitatea fiecărei națiuni, ci doar reglementează relațiile dintre națiuni.” (21 de lecții pentru secolul XXI)
Diplomația modernă se bazează pe conectivitate, rețele fluide și colaborare. Datorită internetului, trăim într-o epocă în care publicul se află mereu în aceeași încăpere cu noi, tehnologia informației face acum parte din diplomație, iar capacitatea de a utiliza rețelele sociale a devenit un atribut obligatoriu pentru diplomați. Odată cu tranziția la diplomația digitală, stilul diplomatic care a existat timp de decenii începe să se estompeze. Iar acest sens al modernității poate afecta eficiența demersurilor diplomatice, deoarece nu ar trebui subestimată importanța chimiei personale dintre diplomați. Oricine a petrecut timp în negocieri internaționale poate confirma valoarea adăugată pe care o discuție discretă o poate avea pentru rezultatul acelor negocieri.
Platforme precum X, Instagram, Truth Social sau Facebook oferă diplomaților cantități uriașe de informație, la pachet, însă, cu o provocare uriașă: „Informația este hrana minții. Prea multă informație pur și simplu nu este bună pentru noi. Dacă ne umplem mintea cu prea multă informație, nu-i dăm creierului timp să o digere” (Y.N. Harari, 26 august 2025).
În fine, politica externă nu poate fi separată de așteptările oamenilor. Făcând din nou recurs la Henry Kissinger: „Nicio politică externă – oricât de ingenioasă – nu are vreo șansă de succes dacă se naște în mințile câtorva și nu își găsește ecou în inima nimănui”. Comunicarea acțiunii de politică externă trebuie, așadar, să depășească textele de presă ce folosesc un vocabular specializat și să împărtășească publicului larg modul în care diplomația îi promovează interesele. Rețelele de socializare au devenit un instrument important, dar ele nu reprezintă diplomația în sine. Mesajele lipsite de empatie pot crea percepția că diplomația constă în principal în privilegii și în participarea la evenimente sociale. Realitatea este că diplomații buni au mai mult de-a face cu sacrificiul și abținerea, decât cu șampania și caviarul.
Ne aflăm în mijlocul unor transformări fundamentale în relațiile internaționale, o perioadă în care vechea ordine se diluează, iar noua ordine încă nu s-a coagulat. Adaptarea la această realitate cere diplomaților să aibă curajul de a se desprinde de tiparele reactive din politica externă, generând idei, anticipând evoluții și oferind liderilor politici soluții spre validare. Pentru că, așa cum spunea președintele John F. Kennedy: „Schimbarea este legea vieții, iar cei care privesc doar spre trecut sau prezent, cu siguranță vor rata viitorul”.
În ciuda tuturor acestor provocări, diplomația rămâne sângele care circulă prin arterele sistemului international, asigurându-i funcționarea, o piesă centrală pentru ascultarea și înțelegerea pozițiilor diferitelor părți. În lumea agitată de astăzi, diplomații sunt soldații colaborării între națiuni. Pentru a promova obiectivele țării lor și a găsi noi modalități de cooperare, ei navighează uneori pe ape necunoscute și pot deveni promotorii unui nou concept de globalizare.
În loc de concluzii, cuvintele Președintelui României, Nicușor Dan, la Reuniunea Anuală a Diplomației Române din 26 august 2025: „În plan extern, trăim de câțiva ani crize multiple. Războiul din Ucraina, o competiție globală care a devenit tot mai acerbă, concentrată pe economie, pe resurse. Tehnologia devine tot mai importantă. Războiul hibrid, inclusiv în zona noastră de Europa. Și, față de aceste schimbări, evident că diplomația trebuie să se adapteze și sunt convins că avem puterea să o facem. Politica noastră externă trebuie să rămână predictibilă și coerentă. Apartenența la Uniunea Europeană, apartenența la NATO, parteneriatul strategic cu Statele Unite, respectul pentru dreptul international, ordinea mondială bazată pe reguli, dialogul și cooperarea cu partenerii noștri internaționali. Acestea sunt lucruri pe care nu le vom schimba”.